De ceva vreme am facut pace cu mine, pentru ca am facut pace cu Dzeu.
Si cand credeam ca L-am pierdut,m-am întors la biserică si L-am regăsit. De fapt fusese mereu acolo si mă aștepta….
Dar despre întoarcerea mea la biserică si cum mi-am găsit Duhovnicul sufletului meu, am pregătit un alt articol.
Astăzi voiam sa scriu despre astăzi.
În fiecare duminică, merg cu Davis la Paraclisul Maicii Domnului, la Manastirea Radu Vodă.
Este slujba mea de suflet, care mă încarcă extraordinar de tare, care mă învață să fiu o mamă mai buna pentru fiul meu, care imi ajunge direct în suflet si rămâne acolo pina cand va fi iar duminica si mă pot duce iar.
Astazi cand am plecat la slujba era soare și cald. Si cerul senin.
Desi bisericile au voie sa facă slujbe inauntru, Părinții de la Radu Vodă, au ales sa țină slujba tot afară pentru ca lumea care vine mereu acolo, nu ar fi încăput în biserică si probabil ca nu s-ar fi respectat distanțarea socială.
Si desi începuse furtuna si ploaia, Parintii au slujit afara ca si cand ar fi fost soare și senin.
Mi s-a părut cea mai frumoasa dovada de respect față de noi toți cei care, am ales sa rămânem în ploaie si furtună, acolo, alaturi de ei.
Si deși au fost nevoiți sa strângă icoanele care riscau sa fie luate de furtună, sa slujească în niște condiții nu tocmai prielnice, au continuat cu aceeași pasiune și drag ca și cand nimic nu s-ar fi întâmplat.
Norocul meu a fost ca in masina am mereu haine pentru Davis si am putut sa l adăpostesc pe el.
Am avut câteva momente în care am simțit ca nu voi mai rezista de frig cu hainele ude insa mi-am amintit cum Parintele Arsenie Papacioc a rezistat 6 zile, inchis intr-un frigider. Si am simtit o caldura care m-a liniștit și ajutat sa rezist mai departe. Era doar o ploaie. Mai agresiva dar doar o ploaie. Cum as fi putut eu sa ma plâng, cand în fața mea, Parintii slujeau în vânt și ploaie și chiar îngenuncheau in fața noastră.
Probabil ca Dzeu ne-a încercat credinta si astfel am rămas doar cei care trebuia sa rămânem.
Iar eu, tocmai eu,cea care la primul strop de ploaie fug sa ne adăpostim, eu cea care trăiesc mereu cu teama sa nu răcească Davis sau eu si sa ii dau si lui, am simtit atata liniste si calm si senin… Si atunci am știut ca tot ce simt e de la Dzeu.
Că pentru prima data, credința a fost mai mare decât frica. Ceva ce cu puțin timp în urma mi s-ar fi părut imposibil.
Cand am ajuns acasă , i-am mulțumit lui Dzeu că am ajuns cu bine și Davis mi-a zis “pai la cat asculți tu Paraclisul si in mașină și la cat mergem la biserică, normal ca ne-a ajutat”
Am zambit…copilul meu iar a stiut mai bine decât mine și iar mi-a mai dat o lecție!
Iar Dzeu ne iartă mereu si ne este alături, nu pentru ca e drept ci pentru că ne iubește atat de mult. Pentru că eu, nu meritam multe din cele pe care El, in iubirea lui, mi le oferă în fiecare zi!
Iar astăzi, mi-a dat cea mai frumoasă dovada de iubire… credința mea a învins frica.
Mulțumesc 🙏🌈!
Adela Chirica Blog 